Istoricul localităţii

Aşezarea geografică a comunei Ungureni între râurile Ibăneasa şi Jijia, nu departe de râul Başeu, i-a conferit din cele mai vechi timpuri condiţii naturale favorabile dezvoltării aşezărilor omeneşti. Primele sate atestate documentar au fost: Borzeşti la 1431, Vicoleni la 1432, Durneşti la 1433, Călugăreni la anul 1475, Ungureni în anul 1560 şi Epureni în anul 1590, celelalte fiind atestate ulterior - Mîndreşti în anul 1845 iar ultimul fiind satul Mihai Viteazu, care a luat fiinţă în urma împroprietăririi din perioada 1918-1921.

Despre satul Borzeşti se ştie că la 15 iunie 1431, vornicul Cupcici a primit de la Alexandru cel Bun un loc la gura Ibănesei ca să întemeieze un sat. Primele ştiri documentare apar la 1843, când spătarul Toader Balş a adus ca martor într-un proces două acte [...] doveditoare pentru iazuri şi mori pe Ibăneasa şi Jijia care aparţineau moşiei Borzeşti. În perioada 1602-1609, mitropolitul Anastasie Crimca a zidit Mănăstirea Dragomirna din Bucovina şi a înzestrat-o cu odoare şi moşii. Familia lui Iasac Balica, decapitat la 1612 după lupta de la Cornul lui Sas, au întărit aceste daruri, astfel că, la 13 aprilie 1620, Gaşpar voievod dăruieşte mănăstirii printre altele şi o silişte, anume Borzeşti, pe Jijia, în ţinutul Dorohoiului. Actele fiind declarate dispărute, la 22 martie 1654, Dragomirna obţine încă o hotărâre pe satele sale. Pământurile locului Borzeşti au fost vândute şi cumpărate de numeroşi moşieri, astfel că la 1864, înainte de expropriere, moşia avea 623 de fălci, erau împroprietăriţi 21 de locuitori cu 48 fălci şi 22 prăjini şi jumătate, dar nici unul dintre locuitori n-a avut boi şi acesta este singurul caz din tot judeţul Dorohoi. Ultimii proprietari ai terenurilor de la Borzeşti au fost moştenitorii lui Vasile Hârtopeanu, care au deţinut moşia până la 1 martie 1949 .

Călugăreni (cu Mândreşti). La 25 aprilie 1475, Ştefan cel Mare a întărit mănăstirii Humorului mai multe sate printre care şi Călugărenii. Desprinse din vechiul domeniu mănăstiresc, atât partea de moşie de dreapta Jijiei (Călugărenii) cât şi pe partea ei stângă (care mai târziu se va chema Tăuteşti) au alcătuit un singur trup până spre sfârşitul secolului XVIII. La 12 noiembrie 1843, biv vel paharnicul Alecu Paraschiva a vândut căminarului Costache Ciolac cele 1005 fălci din moşia Călugărenii de jos, aici fiind originea unui sat nou care se numeşte Mândreşti. La 1845 această porţiune de moşie, de sine-stătătoare se numea Slobozia-Călugăreni. Exproprierea din 1864 a desprins din moşia Călugăreni o porţiune de 267 fălci şi 40 de prăjini care a revenit celor 108 locuitori împroprietăriţi. Comisia de expropriere de la 2 septembrie 1920 a desprins suprafaţa de 1074 ha teren cultivabil pe care s-au făcut împroprietăririle, rămânând cca. 300 ha teren care a fost cumpărată şi stăpânită de generalul doctor Gheorghe Savagoiu din Iaşi şi moştenitorii acestuia, până la 1 martie 1949, când a trecut în proprietatea statului.

Satul Mândreşti s-a întemeiat către mijlocul secolului al XIX-lea, Catagrafia de la 1845 arătând existenţa unui număr de 21 locuitori, fiind cunoscut sub denumirea de Slobozia-Călugăreni, uneori Călugărenii de Jos şi pe urmă Mândreşti. La 7 iulie 1873, satul aparţinea lui Ion Ciolac. Moşia a fost divizată în permanenţă de diferiţi moşieri şi de moştenitorii acestora, intrând în proprietatea statului la 1 martie 1949.

Satul Durneşti poartă numele unei familii care l-a deţinut cândva şi despre care apar dovezi la 1433, când Ilie voievod a dăruit lui Petru Durnea şi fraţilor lui Ioan şi Giurgiu, satul Durneşti . La 20 august 1530, Petru Rareş voievod a dăruit Mitropoliei din Suceava, cu hramul Sfântul Gheorghe, satul Durneşti, cu mori pe Jijia . Stăpânirea Mitropoliei Sucevei asupra satului Durneşti a durat 333 ani, de la 1530 şi până la secularizarea averilor mânăstireşti de către Alexandru Ioan Cuza, la 11 decembrie 1863.
După ce statul român a devenit proprietar, moşia Durneşti a fost arendată, începând cu 23 aprilie 1864 apoi vândută şi cumpărată de mai mulţi proprietari. La 1879, Ion Ciolac a făcut un schimb de teren şi a devenit singurul proprietar al moşiei Durneşti până la 1907, când a decedat. După exproprierea din 1919, partea care a rămas a fost vândută în loturi individuale mici.

Satul Epureni s-a dezvoltat pe locul pe care Iuga vodă i l-a dăruit în anul 1400 lui Brae iar urmaşii acestuia au întemeiat acolo aşezare şi au stăpânit din vechi timpuri. Au urmat schimburi de terenuri, noi proprietari şi divizări ale moşiei. În anul 1835, după moartea lui Sava Holban, moşia a trecut în stăpânirea Mănăstirii Mogoşeşti din ţinutul Dorohoi iar după secularizarea averilor mănăstirilor de la 1863, averea a revenit familiei lui Sava Holban. La 20 octombrie 1888, Grigore Holban vinde moşia lui Cristea Manea -Loizanu. La 13 martie 1896, avocatul Andrei Manea rămâne singurul stăpânitor al moşiei până la moartea sa în anul 1902, când este preluată de soţia acestuia şi moştenitori. În 1910, moşia a fost arendată firmei Dupont-Meillassoux care deţinea Fabrica de zahăr de la Ripiceni. După exproprierea din 1919, moşia a rămas cu 903 ha iar stăpânirea familiei Manea s-a încheiat la 1 marite 1949.

Plopeni (Dumeni). Începuturile acestor două aşezări ca şi al altor sate din regiune nu sunt cunoscute exact dar, despre hotarul către nord-est se găseşte o menţiune în hotarnicul Ştiubienilor din 24 noiembrie 1941, când Ştefan cel Mare a dăruit Mănăstirii Putna satele Ştiubieni şi Pustiul. La 15 iulie 1569, Bogdan Lăpuşneanu voievod a întărit lui Zaharia cumpărături în satul Singureani, de pe Jijia, mai apoi numit Dumeni şi azi Plopenii Mari. Moşia aceasta, ca şi celelalte au fost pildă de judecăţi între diverşi proprietari, a fost divizată, vândută, cumpărată şi stăpânită de mulţi moşieri şi moştenitorii acestora. În anul 1864 au fost împroprietăriţi pe trupul de moşie Plopeni-Dumeni un număr de 79 locuitori cu 143 fălci, 40 de prăjini, loc de câmp şi 987şi jumătate prăjini, locuri de casă. La 26 mai 1886, moştenitoarele lui Alecu Jian au împărţit moşia Plopeni-Dumeni cu suprafaţă de 1741 fălci exact în două, luându-şi fiecare jumătatea şi anume Plopenii Mari şi Plopenii Mici, care au fost ulterior vândute. Între cele două războaie mondiale, partea ce a rămas de la expropriere din moşia Plopenii Mari a fost cumpărată de Vasile Hârtopeanu iar după 1 martie 1949, porţiunile de teren rămase din întinsa moşie Plopeni-Dumeni au intrat în patrimoniul statului.

Tăuteşti (cu Podul lui Stamati). La început moşia aprţinea mănăstirii Humorului şi făcea parte din acel domeniu care se întindea de la Călugăreni până la Ibăneasa, ulterior, în sec. al XVI-lea, fiind stăpânirea familiei Tăutu, de la care îşi trage numele. La 8 martie 1572, cneaghina Marica a obţinut întărire pentru Tăuteni, Dumeni şi Călugăreni. Moşia Tăuteşti ca şi celelalte au fost ulterior divizate, schimbate, vândute şi cumpărate adesea, astfel că la 1866 era împărţită în două cătune pe care proprietarul voia să le unească dar locuitorii se împotriveau. La 1873, Scarlat Greceanu a vândut lui Costea Haret suprafaţa de 328 de fălci din Tăuteşti şi atunci s-a despărţit moşia de satul Podul lui Stamati, rămânând la 1884 în suprafaţă de 320 ha, 56 arii, 44 mp. Moşia a aprţinut moştenitorilor lui Scarlat Romano până la 1 martie 1949.
Satul podul lui Stamati s-a desprins din Tăuteşti iar moşia a fost ulterior ruptă din regiunea celor 12 sate şi lipită la moşii învecinate.

Ungureni (cu Sapiveni), documentul de la 1400 de la Iuga vodă arată pe Brae stăpânitorii domeniului de la Strahotin iar stăpânirea Braevicilor a durat peste un secol, moşia fiind ulterior domeniul Vascanilor, apoi a Isăceştilor şi familiilor Roman şi Bontăş. La sfârşitul sec. al XVIII-lea, familia Roman stăpânea partea de sus a moşiei Ungureni şi o treime din partea de jos, alte două treimi din partea de jos fiind stăpânite de Tanasă Cuciureanu şi de Isăceşti. Hotarul cu Unţenii care aparţinea de Mănăstirea Moldoviţa a fost unul dintre cele mai disputate din acele vremuri, astfel, de la 1818 şi până la 1864, istoria satului cunoaşte trei mari agitaţii ale răzeşilor din Ungureni pentru hotarul dinspre Durneşti. La 1898 urmaşii lui Iordache Iasăcescu împart averea rămasă, astfel că, în preajma primului război, averea Isăceştilor se întindea din hotarul Epurenilor până în hotarul Durneştilor, cu excepţia moşioarei stăpânite de Ion Jian. Exproprierea de la 1918 a redus mult domeniul, la 1936 rămânând 167 ha lui Gheorghe Isăcescu, la Ungureni-Ciulei 156 ha Aglăiţei Isăcescu, moştenitorilor lui Vasile Isăcescu de la Sapiveni rămânându-le cca. 100 ha. Moşioara lui Ion Jian ca descendent al familiei Brae, care moare la 1917, a fost donată statului român, prin testament, fiind locul unui spital care i-a purtat numele.

Vicolenii (Mari şi Mici). La 13 ianuarie 1432, Ilie voievod a întărit lui Onica două sate pe Jijia: Oniceni unde avea casa şi Vicoleni dar urmaşii lui nu au stăpânit prea multă vreme Vicolenii, căci satul a intrat în stăpânirea Mănăstirii Probota. Au urmat mai multe familii stăpânitoare ale moşiei, iar la 1864, clăcaşii de pe moşia Vicolenii Mari au fost împrorpietăriţi cu 63 de fălci şi 75 de prăjini. La exproprierea de după primul război, sătenii au fost împroprietăriţi cu 525 ha iar cota rămasă a fost ţinută de Vasile Isăcescu. Moşia Vicolenii Mici a rămas pământ răzăşesc până după primul război mondial, primele documente despre această moşie apărând la 1785. Familiile de răzeşi mai mari din Vicolenii Mici au fost: Isăcescu, Pârâu, Burchi şi Roman, ulterior familia Cănănău. O parte a moşiei a aparţinut Mănăstirii Vorona, pe la 1860. În cele din urmă, aceste răzăşii s-au contopit într-o mică proprietate aparţinând lui Ion Ionescu din Săveni, fiind ulterior stăpânite între cele două razboaie de locuitori.

Comuna Ungureni se prezintă în forma actuală începând cu anul 1968, când prin Reforma administrativ-teritorială, fostele comune Ungureni şi Borzeşti au fost unificate sub numele de comuna Ungureni.
Profesorul Eugen D. Neculau a înfiinţat la Ungureni, în 1927, un Cămin cultural, subordonat Fundaţiei culturale conduse de Dimitrie Gusti, în câţiva ani reuşind să schimbe înfăţişarea aşezării.
Din punct de vedere cultural, pentru prima dată în România ia fiinţă la initiativa lui Eugen D. Neculau, la Ungureni prin transformarea Caminului cultural in "Universitatea Populară" in anul 1936 si care a funcţionat pana in anul 1948.
Aceasta avea scopul de a duce cultura printre oameni, de a-i învăţa pe ţărani să lupte cu natura pentru obţinerea unor recolte superioare. Pentru prima dată, aici s-au organizat audiţii la radio, vizionări de filme, şezători şi conferinţe cu caracter ştiinţific, festivaluri folclorice si intilniri omagiale.
Dupa 1948 si pana in prezent in cladire functioneaza Caminul cultural.
 
Săpăturile arheologice efectuate pe raza comunei au dat la iveală aşezări neolitice în apropierea satului Mândreşti, în locul numit "Podul lui Anton", dar mai ales în partea de sud-vest a satului Mihai Viteazu. Din cercetările prof. dr. Eugen D. Nicolau s-a stabilit că unele aşezări din comună sunt din vremuri voievodale sau chiar prevoievodale, cum ar fi: Ungureni, Epureni, Durneşti, Borzeşti, Plopeni, Dumeni şi Tăuteşti.
Din vremuri vechi, pe teritoriul actual al comunei Ungureni treceau cete de ciobani transilvăneni, care erau originari din părţile Bârsei şi, deoarece veneau dinspre ţinuturile stăpânite de unguri, li se spunea „ungureni". Satul Ungureni este centrul de comună, purtând această denumire de peste 4 veacuri. În vechime, satul Ungureni a fost împărţit în: Plopenii Mari, Epureni şi Ungureni.
Până în 1948, actualul teritoriu al comunei a făcut parte din fostul judeţ Dorohoi (partea din stânga Jijiei) şi fostul judeţ Botoşani (partea din dreapte Jijiei). Înainte de această dată au existat cele două comune: Ungureni şi Borzeşti.
Fiind aşezată într-o zonă agricolă prin natura sa geografică, comuna a fost o aşezare rurală din cele mai vechi timpuri. Locuitorii aveau ca ocupaţie primordială cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Se practicau şi unele meşteşuguri, mai ales cele casnice.
Din punct de vedere cultural, pentru prima dată în România a luat fiinţă la Ungureni "Universitatea Populară" care a funcţionat între anii 1927- 1948 ce avea scopul de a duce cultura printre oameni, de a-i învăţa pe ţărani să lupte cu natura pentru obţinerea unor recolte superioare. Pentru prima dată, s-au organizat audiţii la radio, vizionări de filme, şezători şi conferinţe cu caracter ştiinţific.